Nu cred că există vreun act normativ în istoria noastră recentă, care să ridice atâtea probleme de interpretare și să necesite atâtea decizii de lămurire și aplicare ca Legea nr. 153/2017, privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice.
Scopul normal al oricărui act normativ este să reglementeze o anumită sferă a relațiilor sociale. Acest scop ar trebui extins la reglementarea unei anumite sfere a relațiilor sociale într-un mod cât mai suplu și mai eficient, astfel încât norma să asigure atât îndeplinirea scopului declarat cât și o aplicare și interpretare unitară. Din păcate, în România, suntem, din acest punct de vedere, încă la stadiul de deziderat.
Obiectul declarat de reglementare al Legii nr. 153/2017 este „stabilirea unui sistem de salarizare pentru personalul din sectorul bugetar plătit din bugetul general consolidat al statului”. Mai mult, legea își propune să creeze o reglementare completă și exhaustivă a materiei, prevăzând la chiar articolul 1 că „Începând cu data intrării în vigoare a prezentei legi, drepturile salariale ale personalului prevăzut la alin. (1) sunt și rămân, în mod exclusiv, cele prevăzute în prezenta lege”.
Tot conform Legii nr. 153/2017, acest sistem de salarizare stabilit pentru personalul din sectorul bugetar ar trebui să asigure respectarea unor principii de bun simț, de altfel,printre care principiul egalității și principiul nediscriminării.
Din păcate, Legea a eșuat lamentabil. Fiecare categorie profesională din sectorul bugetar are propria poveste despre interpretarea și aplicarea greșită sau diferită a dispozițiilor acestei legi, de la colegii magistrați, până la angajații din subordinea ANSVSA, la care ne vom referi în continuare.
Legea a fost redactata alambicat și ineficient, iar majoritatea destinatarilor Legii nu înțeleg sub nici o formă modalitatea de calcul și stabilire a salariilor.
Decizia ÎCCJ nr. 27/2020 motivată
O nouă dovadă a ineficienței Legii nr. 153/2017 a venit odată cu motivarea Deciziei Înaltei Curți nr. 27/2020, pronunțată în recurs în interesul legii.
Obiectul recursului era, pe scurt, să se determine dacă angajații care lucrează în subordinea Autorității Naţionale Sanitară Veterinară şi pentru Siguranţa Alimentelor, ar trebui să beneficieze de sporul pentru condiții de muncă periculoase începând cu anul 2018 sau doar din momentul în care salariul lor va atinge nivelul prevăzut în anul 2022.
În paranteză, trebuie menționat că angajații despre care era vorba lucrează în niște condiții deosebit de periculoase și manipulează în fiecare zi patogeni cu o rata a mortalității de câteva ori mai mare decât cea a virusului Sars-Cov.
Simpla necesitate a existenței unui RIL arată deja, încă o dată, vulnerabilitățile legii.
După cum afirmă și ÎCCJ în motivarea deciziei, se creaseră deja (și) în aceasta materie două orientări jurisprudențiale diferite. O parte din instanțe considerau că angajații ar trebui să beneficieze de acest spor încă din 2018, argumentând în esență că aplicarea etapizată a Legii se referă doar la salariul de bază și, mai ales, că o interpretare diferită ar conduce la discriminări salariale între colegi care îndeplinesc aceeași muncă. Altă parte din instanțe, considerând că aplicarea etapizată a Legii privește toate componentele salariului, a dispus că angajații beneficiază de spor doar de la data la care salariul lor ajunge la nivelul prevăzut de anul 2022, conform art. 38 alin. (6) din Lege (probabil mai exista și o a treia orientare, aceea a instanțelor care, neînțelegând în mod corect și complet mecanismul de aplicare a acestui spor, respingeau toate cererile indiscriminatoriu, dar asta e doar o speculație).
Tot în paranteză, trebuie menționat că ANSVSA a ales să nu acorde din proprie inițiativă sporul nimănui, în afară de acea „elită” exclusivistă care se ocupă inclusiv de calcularea propriilor salarii.
Înalta Curte a ales, în mod surprinzător (deși premisele acestei alegeri existau în deciziile precedente), a doua orientare jurisprudențială ca fiind cea corectă. Sigur că asta se cunoștea încă din anul 2020, însă acum a fost publicată în Monitorul Oficial și motivarea deciziei.
Din păcate, o soluție pe care o consideram greșită din start (pe motiv că sporul este o remunerație suplimentară primită pentru condițiile grele în care angajații lucrează și nu ca un „premiu” pentru atingerea salariului prevăzut pentru anul 2022 dar mai ales pe motiv că de acest spor ar fi trebuit să beneficieze toți oamenii care lucrează în aceleași condiții fără să fie nevoie de vreo altă diferențiere) apare cu atât mai greșită cu cât motivarea nu convinge (din păcate, stimați colegi procurori, o parte a activității noastre implică și critica unor hotărâri definitive, iar această critică este normală pentru un sistem de drept sănătos).
Afirmă Înalta Curte în motivare că „doar personalul căruia i se aplică dispozițiile art. 38 alin. (6) din Legea-cadru nr. 153/2017, respectiv cel care a ajuns la nivelul grilei de salarizare din anul 2022, poate fi considerat fiind salarizat în baza acestei legi”. Mai sus, arătam că în chiar art. 1, Legea-cadru prevede că „Începând cu data intrării în vigoare a prezentei legi, drepturile salariale ale personalului prevăzut la alin. (1) sunt și rămân, în mod exclusiv, cele prevăzute în prezenta lege”. Mărturisesc că nu înțeleg cum se conciliază motivarea ÎCCJ cu prevederile Legii. Adică legea reglementează în mod exclusiv și exhaustiv drepturile de la data intrării sale în vigoare, dar doar pentru cei privilegiați?
Însă, problema esențială este aceea de a explica destinatarilor Legii cum se poate aplica această decizie obligatorie și totuși să se respecte principiile egalității și nediscriminării.
Personal, mă așteptam, în motivarea Înaltei Curți să găsesc o explicație amplă a acestei probleme și bazată pe argumente la care, eventual, la data citirii soluției nu m-am gândit. Din păcate, nu e cazul.
Înalta Curte afirmă că nerespectarea principiului egalității de tratament juridic este o problemă de legiferare și nu de interpretare a legii și de aceea refuză să o soluționeze sau să o explice în vreun fel.
Cu alte cuvinte, știm toți că legea e prost redactată și nu respectă înseși principiile pe care le evocă, dar nu facem nimic să remediem această problemă, deși unele instanțe au găsit un mod cel puțin plauzibil de rezolvare.
Nu. Înalta curte a ales să dea un caracter obligatoriu interpretării conform căreia perpetuăm un șir aproape nesfârșit de discriminări și inegalități între colegi care prestează exact aceeași muncă și în condiții dintre cele mai periculoase.
Sunt sigur că există foarte puține categorii profesionale în sistemul bugetar, care să merite sporul acesta mai mult decât cei din subordinea ANSVSA și sper că impresia mea, că ÎCCJ se preocupă mai degrabă de evitarea unor conflicte cu puterea politică decât de rolul său constituțional, este una eronată.