O modalitate extrem de importantă de exprimare a drepturilor salariaților constă în negocierea, încheierea și aplicarea unui contract colectiv de muncă la nivel de unitate, în condițiile în care, din păcate, în România nu mai există de ceva timp un contract colectiv de muncă unic și nici nu a mai existat o preocupare reală pentru semnarea și aplicarea unor contracte colective de muncă la nivel de ramură sau de grup de unități.
Contractul colectiv de muncă la nivel de unitate rămâne totuși o opțiune viabilă pentru angajați deoarece Legea nr. 62/211, a dialogului social, prevede obligația angajatorilor de a iniția negocieri colective pentru încheierea contractului colectiv de muncă la nivel de unitate, desigur acolo unde sunt îndeplinite condițiile impuse de lege.
Acest articol nu își propune să trateze obligația angajatorului de a iniția negocieri colective și nici modalitatea prin care această inițiativă se transformă sau nu în contract ci își propune să trateze mai degrabă modul în care sindicatele reprezintă angajații cu ocazia negocierii și semnării contractelor și acordurilor colective și ce efecte are încheierea unui contract negociat de sindicatul reprezentativ.
Art. 134 din Legea nr. 62/2011 stabilește că angajații sunt reprezentați cu ocazia negocierii contractelor sau acordurilor colective de muncă la nivel de unitate „de către sindicatele legal constituite și reprezentative”. Sigur că obligația de a iniția și desfășura negocieri colective există și în unitățile unde nu există sindicat reprezentativ, însă regula stabilită de Legea dialogului social este aceea că salariații sunt reprezentați de către sindicatele reprezentative la nivelul unității.
Altfel spus, sindicatele legal constituite și reprezentative (condițiile de reprezentativitate sunt stabilite tot de Legea nr. 62/2011) reprezintă toți angajații unității respective și nu doar membrii de sindicat.
Această concluzie rezultă din dispozițiile art. 133 din Legea nr. 62/2011, care prevăd că efectele contractelor colective de muncă la nivel de unitate (deoarece acestea fac obiectul acestei opinii) se aplică tuturor angajaților din unitate, indiferent dacă ei sunt membri de sindicat sau nu.
Sigur că o concluzie diferită ar fi discriminatorie și ar încălca în mod flagrant și direct atât dispozițiile art. 133 din Legea nr. 62/2011 cât și dispozițiile art. 5 din Codul Muncii.
Așadar, sindicatul este dator să negocieze cu bună-credință clauzele contractului colectiv de muncă, reprezentând atât interesele membrilor proprii cât și ale angajaților, care nu sunt membri de sindicat în egală măsură.
Contractele colective de muncă, încheiate ca urmare a negocierilor între angajator și sindicat, se aplică pentru o perioadă cuprinsă între 12 și 24 de luni, iar clauzele acestora „pot stabili drepturi și obligații numai în limitele și în condițiile prevăzute de lege”. Mai mult, art. 132 din Legea nr. 62/2011 prevede că drepturile și obligațiile angajaților prevăzute de lege sau de contractele colective de muncă încheiate la nivel superior au caracter minimal, adică prin contractele de muncă la nivel de unitate este interzis să se suprime drepturi ale salariaților prevăzute fie de lege fie de contractele colective la nivel superior (unic național, ramură sau grup de unități).
Din acest motiv afirmam că încheierea unui contract colectiv de muncă la nivel de unitate este o modalitate importantă de exprimare a drepturilor salariaților, de vreme ce prin acestea se pot stabili doar drepturi și beneficii suplimentare pentru angajați și nu se pot stabili drepturi la nivel inferior față de cele prevăzute de lege.
Clauzele contractelor colective de muncă la nivel de unitate se aplică fără discriminare tuturor angajaților unității și prevăd drepturi suplimentare pentru angajați față de cele prevăzute de legilsația muncii. Orice clauză contrară este lovită de nulitate, conform art. 142 din Legea nr. 62/2011.