Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 88/2018, pentru modificarea și completarea unor acte normative în domeniul insolvenței și a altor acte normative, a adus, la punctul 14, o modificare importantă Legii nr. 85/2014, privind procedurile de prevenire a insolvenței și de insolvență, adăugând la art. 143 alin. (1) din Legea nr. 85/2014 următoarea teză:
„Pentru datoriile acumulate în perioada procedurii de insolvență care au vechime mai mare de 60 de zile se poate începe executarea silită”.
Aproape imediat după intrarea în vigoare a acestei norme legale, creditorii bugetari mai ales, având credite cu vechime mai mare de 60 de zile, au demarat proceduri de executare silită, realizate prin executori fiscali, conform Codului de procedură fiscală.
Această situație a dat naștere mai multor interpretări diferite ale normei legale, fapt semnalat și în doctrina de specialitate (https://www.juridice.ro/684771/insolventa-sindicul-si-executarea-silita.html). Dintre interpretările diferite ale normei legale s-au cristalizat două probleme de drept interpretate diferit de instanțele din țară și câte două interpretări diferite pentru fiecare dintre aceste probleme.
Prima problemă a fost aceea de a determina dacă executarea silită la care se referă art. 143 alin. (1) teza finală din Legea nr. 85/2014 poate fi realizată prin executori judecătorești sau fiscali sau doar prin administratorul judiciar, iar a doua problemă care a primit interpretări diferite a fost cea a competenței materiale a instanțelor judecătorești în soluționarea eventualelor cereri sau contestații care s-ar putea ivi în această procedură a executării silite.
Aceste două probleme de drept au primit două dezlegări diferite din partea instanțelor, pornind, fiecare, de la o premisă comună.
Unele instanțe au considerat că, de vreme ce legiuitorul a folosit sintagma „executare silită” în norma adăugată articolului 143 alin. (1) din Legea nr. 85/2014, această executare silită ar urma să fie o procedura individuală a creditorului care o deschide împotriva debitorului insolvent, separată de procedura comună a insolvenței și realizată conform normelor generale ale Codului de procedură civilă sau Codului de procedură fiscală, după caz. În această opinie, executarea se realizează de executorii judecătorești sau fiscali, după caz, iar competența de soluționare a cererilor și contestațiilor în procedură aparține judecătoriei, ca instanță competentă material să soluționeze contestațiile în procedura de executare silită (a se vedea în acest sens și Decizia in interesul legii nr. XIV/2007, pronuntata de Inalta Curte de Casatie si Justitie- Sectiile Unite).
În a doua interpretare, considerând că procedura executării silite prevăzută de art. 143 alin. (1), ultima teză, din Legea nr. 85/2014 este totuși o procedură derulată în cadrul insolvenței debitorului și că nu poate fi separată de aceasta, alte instanțe au concluzionat că executarea silită se realizează în procedura insolvenței, prin administratorul judiciar, iar competența de soluționare a cererilor și contestațiilor formulate în cadrul executării silite aparține judecătorului sindic, în temeiul art. 45 din Legea nr. 85/2014.
Legat de modul de interpretare a dispozițiilor legale arătate mai sus, s-au conturat două opinii diferite și privind admisibilitatea cererilor de suspendare provizorie a executării silite și ridicare provizorie a măsurilor de executare silită, formulate pe calea ordonanței președințiale în situațiile executării silite a creațelor bugetare. Instanțele care au considerat că procedura executării silite se realizează conform normelor generale ale Codului de procedură civilă sau fiscală au considerat inadmisibile aceste cereri pe calea ordonanței președințiale în cazul executării creanțelor bugetare, dată fiind interdicția prevăzută de art. 260 din Codul de procedură fiscală. Celelalte instanțe, considerând că executarea silită se subsumează procedurii insolvenței și că astfel de cereri sunt date în competența judecătorului sindic, le-au considerat admisibile.
Înalta Curte de Casație și Justiție, în complet pentru soluționarea recursului în interesul legii, prin Decizia nr. 17/2020, publicată în Monitorul Oficial în data de 20.01.2021, a soluționat acest diferend jurisprudențial în favoarea celei de a doua interpretări.
După cum argumentează pe larg Înalta Curte, procedura executării silite prevăzută de art. 143 alin. (1), teza finală, din Legea nr. 85/2014 nu poate fi privită ca o procedură de sine stătătoare, aflată în afara procedurii insolvenței ci trebuie privită ca o procedură din cadrul insolvenței și supusă regulilor prevăzute de Legea nr. 85/2014.
Astfel fiind, executarea silită se efectuează prin intermediul administratorului judiciar și sub controlul judecătorului sindic, fiind admisibile cererile de suspendare sau ridicare provizorie a măsurilor de executare, pe calea ordonanței presedințiale, adresată judecătorului sindic.
Deși între timp dispozițiile art. 143 alin. (1) din Legea nr. 85/2014 au fost încă o dată modificate prin LEGEA nr. 113 din 8 iulie 2020, privind aprobarea Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 88/2018 pentru modificarea și completarea unor acte normative în domeniul insolvenței și a altor acte normative, iar teza privind posibilitatea executării silite a creanțelor în procedură a fost eliminată, problema rămâne de actualitate, iar dezlegarea dată de Înalta Curte de bun augur, ea fiind obligatorie și având cel puțin darul de a asigura unificarea practicii în această materie.